Socializarea riscurilor și privatizarea profiturilor: cum funcționează și ce spun datele

Expresia „socializarea riscurilor și privatizarea profiturilor” descrie o situație în care pierderile sunt suportate de public, prin bugetul statului sau prin intervenții ale băncii centrale, în timp ce câștigurile rămân în mâinile actorilor privați. Nu este o teorie conspirativă. Este un model observabil în crize financiare, în unele programe de sprijin pentru companii și în sectoare unde statul joacă rol de garant implicit.

Acest articol explică mecanismul, oferă exemple concrete și sintetizează concluzii din studii economice solide.

Ce înseamnă, concret, „socializarea riscurilor”

În economie, riscul înseamnă posibilitatea de pierdere. În mod normal, într-o economie de piață, cine își asumă riscul își asumă și pierderea. Problema apare când:

• companiile își asumă riscuri mari în perioade de creștere,

• obțin profituri ridicate,

• iar când apar pierderi sistemice, statul intervine pentru a evita colapsul.

Intervenția poate lua mai multe forme:

• recapitalizări din bani publici,

• garanții de stat,

• preluarea activelor neperformante,

• politici monetare ultra-expansive,

• programe de salvare sectoriale.

În astfel de cazuri, riscul final este transferat către contribuabili.

Studiu de caz: Criza financiară din 2008

Unul dintre cele mai analizate episoade este criza financiară globală din 2008.

Costurile pentru contribuabili

Potrivit datelor publicate de:

• Congressional Budget Office (SUA)

• Government Accountability Office (GAO)

• Comisia Europeană

SUA au lansat programul TARP (Troubled Asset Relief Program), cu o valoare autorizată de 700 miliarde USD. Deși o parte semnificativă a fondurilor a fost recuperată ulterior, riscul inițial a fost transferat către stat.

În Uniunea Europeană, Comisia Europeană a raportat că între 2008 și 2014 statele membre au aprobat măsuri de sprijin pentru sectorul bancar în valoare totală de aproximativ 4,5 trilioane euro (garanții, recapitalizări, scheme de lichiditate). Suma efectiv utilizată a fost mai mică, dar dimensiunea expunerii publice a fost enormă.

Ce spun studiile academice

Un studiu publicat de International Monetary Fund (IMF, 2016) arată că:

• în economiile avansate, costul fiscal mediu al crizelor bancare sistemice este de aproximativ 6–13% din PIB,

• în unele cazuri depășește 20% din PIB.

Un alt studiu realizat de Laeven și Valencia (IMF, 2018), care analizează 151 de crize bancare între 1970 și 2017, confirmă că intervențiile publice sunt frecvente și costisitoare, iar pierderile sunt adesea suportate prin creșterea datoriei publice.

Hazard moral: stimulentul pervers

Conceptul cheie aici este „hazardul moral”.

Atunci când o instituție știe că este „prea mare pentru a fi lăsată să falimenteze” (too big to fail), are un stimulent să își asume riscuri mai mari decât ar face-o într-un sistem unde ar suporta integral consecințele.

Un studiu al Bank for International Settlements (BIS, 2014) arată că marile bănci beneficiază de un avantaj de finanțare tocmai datorită așteptării implicite că statul va interveni în caz de criză. Investitorii cer dobânzi mai mici, presupunând că riscul real este, în ultimă instanță, al statului.

Acest lucru creează:

• distorsiuni concurențiale,

• supraexpunere la risc,

• concentrarea puterii economice.

Pandemia COVID-19: repetarea modelului?

În timpul pandemiei, guvernele au intervenit masiv pentru a preveni colapsul economic.

Conform OECD (2021):

• pachetele fiscale la nivel global au depășit 16 trilioane USD,

• multe au inclus granturi, garanții și credite subvenționate pentru companii.

Aceste măsuri au fost justificate pentru stabilitatea sistemului. Însă dezbaterea apare când:

• companii care au beneficiat de ajutor public au reluat rapid distribuirea de dividende,

• sau au efectuat răscumpărări de acțiuni.

Datele agregate de Harvard Law School Forum on Corporate Governance (2020–2022) arată că în SUA mai multe companii au combinat sprijinul public cu politici favorabile acționarilor în anii imediat următori.

Inegalitate și distribuția beneficiilor

Un alt unghi analizat de literatura economică este impactul asupra inegalității.

Un studiu publicat de Piketty, Saez și Zucman (2018) arată că, în SUA, o proporție tot mai mare din venitul național merge către capital, nu către muncă. În contextul intervențiilor de criză, activele financiare tind să se redreseze mai rapid decât veniturile din muncă.

Băncile centrale, prin politici de relaxare cantitativă (QE), au contribuit la creșterea prețurilor activelor financiare și imobiliare. Conform Federal Reserve Distributional Financial Accounts (2022):

• primele 10% dintre gospodării dețin peste 85% din acțiuni și fonduri mutuale în SUA.

Astfel, stabilizarea piețelor financiare favorizează disproporționat deținătorii de capital.

Argumentele în favoarea intervenției statului

Pentru echilibru, este important de spus că intervențiile nu sunt arbitrare. Există argumente economice solide pentru ele:

1. Evitarea colapsului sistemic.

2. Protejarea depozitelor populației.

3. Prevenirea șomajului masiv.

4. Menținerea funcționării creditării.

Literatura despre „lender of last resort” (Bagehot, secolul XIX) susține că banca centrală trebuie să ofere lichiditate în crize pentru a preveni panicile bancare.

Problema nu este intervenția în sine, ci designul ei.

Cum poate fi redusă asimetria?

Studiile și recomandările instituțiilor internaționale sugerează mai multe soluții:

• Reguli mai stricte de capitalizare (Basel III, recomandate de BIS).

• Mecanisme de bail-in, prin care acționarii și creditorii suportă pierderile înaintea contribuabililor.

• Condiționarea ajutoarelor publice de restricții privind dividendele și bonusurile.

• Separarea activităților bancare de risc ridicat de cele tradiționale.

Uniunea Europeană a introdus, după 2014, cadrul de rezoluție bancară (BRRD), tocmai pentru a reduce povara asupra bugetelor publice.

Concluzie

Socializarea riscurilor și privatizarea profiturilor nu este un slogan ideologic, ci o descriere a unei dinamici observabile în anumite contexte economice. Datele din studiile IMF, BIS, OECD și din cercetarea academică arată clar că:

• crizele sistemice implică adesea costuri publice semnificative,

• marile instituții beneficiază de așteptări implicite de salvare,

• efectele asupra distribuției veniturilor pot fi semnificative.

Intervenția statului poate fi necesară. Însă fără reguli clare și mecanisme de responsabilizare, sistemul tinde să mute riscul către public, în timp ce recompensele rămân private.

Întrebarea reală nu este dacă statul trebuie să intervină în crize. Întrebarea este cum proiectăm intervenția astfel încât riscurile și beneficiile să fie împărțite echitabil.