Kakistocrația: ce înseamnă „guvernarea celor mai răi” și de ce termenul pare atât de actual

Kakistocrație. Un cuvânt greu de pronunțat și aproape imposibil de uitat după ce îi afli semnificația.

Deși sună ca un termen inventat recent pentru a descrie nemulțumirea față de politicienii zilelor noastre, kakistocrația are o istorie de câteva secole. Iar definiția sa este pe cât de simplă, pe atât de incomodă: guvernarea exercitată de cei mai nepotriviți, incapabili sau slab calificați membri ai unei societăți.

Într-o perioadă în care competența liderilor, calitatea administrației și încrederea în instituții sunt permanent puse în discuție, termenul merită înțeles dincolo de utilizarea sa ca simplă insultă politică.

Ce înseamnă kakistocrație?

Termenul englezesc kakistocracy desemnează o formă de guvernare în care puterea ajunge în mâinile celor considerați cei mai nepotriviți pentru a o exercita.

Merriam-Webster îl definește foarte concis drept „guvernarea celor mai răi”, în timp ce Cambridge Dictionary vorbește despre un guvern condus de persoanele cel mai puțin potrivite, capabile sau experimentate.

Cu alte cuvinte, kakistocrația reprezintă opusul ideii de meritocrație.

Într-un sistem meritocratic, cel puțin la nivel ideal, responsabilitatea este acordată pe baza competenței, experienței și rezultatelor. Într-o kakistocrație, mecanismul pare inversat: oamenii nepotriviți ajung în poziții importante, iar cei competenți sunt marginalizați, ignorați sau ținuți departe de procesul decizional.

De unde provine cuvântul „kakistocrație”?

Originea termenului ne ajută să-i înțelegem sensul.

Cuvântul provine din grecescul kakistos, superlativul lui kakos, care înseamnă „rău”, combinat cu elementul -cracy, folosit în limba engleză pentru a desemna forme de guvernare.

Pe scurt, sensul este aproximativ:

kakistos = cel mai rău
-cracy = guvernare / putere

Prin urmare: guvernarea celor mai răi.

Și nu vorbim despre un termen apărut odată cu rețelele sociale sau cu actualele conflicte politice.

O utilizare documentată a cuvântului datează încă din 1644, când clericul englez Paul Gosnold folosea termenul „Kakistocracy” într-o predică.

Așadar, oamenii se plâng de calitatea celor care îi conduc de cel puțin câteva secole. Doar vocabularul diferă.

Cum arată, în practică, o kakistocrație?

Aici lucrurile devin mai complicate.

Un guvern care ia o decizie greșită nu devine automat o kakistocrație. Nici existența unor politicieni incompetenți nu este suficientă pentru a pune această etichetă asupra unui stat.

Termenul capătă sens atunci când incompetența, selecția defectuoasă a liderilor și promovarea persoanelor nepotrivite nu mai reprezintă accidente, ci tind să devină caracteristici repetate ale sistemului.

Semnele asociate unei asemenea degradări a guvernării pot include promovarea pe criterii de loialitate în locul competenței, numirea unor persoane fără pregătirea necesară în funcții importante, ignorarea specialiștilor, lipsa asumării răspunderii pentru eșecuri, folosirea instituțiilor în interes personal sau de grup și luarea unor decizii publice fără o fundamentare serioasă.

Problema nu este, așadar, existența unei greșeli.

Orice guvern greșește.

Problema apare atunci când sistemul începe să premieze incompetența și să penalizeze competența.

De ce poate deveni periculoasă kakistocrația?

Un conducător incompetent poate produce o decizie proastă. Un sistem care promovează constant oameni incompetenți poate produce însă efecte mult mai profunde.

Primele consecințe sunt adesea administrative: proiecte prost pregătite, bani publici cheltuiți ineficient, servicii publice slabe, infrastructură întârziată și instituții care funcționează din ce în ce mai greu.

Dar există și o consecință mai puțin vizibilă: pierderea încrederii.

Când cetățenii observă în mod repetat că performanța nu contează, că greșelile grave rămân fără consecințe și că funcțiile importante sunt ocupate pe alte criterii decât competența, încrederea în instituții începe să se erodeze.

Iar o societate în care oamenii nu mai au încredere în instituțiile lor devine mai vulnerabilă la populism, radicalizare, dezinformare și absenteism civic.

Kakistocrația nu este același lucru cu democrația sau dictatura

Este importantă o distincție.

Kakistocrația nu trebuie înțeleasă neapărat ca un regim politic formal, în aceeași categorie cu democrația, monarhia sau dictatura.

Termenul este folosit mai degrabă pentru a caracteriza calitatea guvernării și a celor care exercită puterea.

Din acest motiv, acuzații de kakistocrație pot apărea în contexte politice foarte diferite.

Chiar și într-o democrație funcțională pot ajunge temporar în funcții persoane slab pregătite. Alegerile libere nu garantează automat competența fiecărui ales.

Diferența esențială este însă capacitatea sistemului de a se corecta.

Instituțiile independente, presa liberă, transparența, alegerile competitive, justiția funcțională și participarea civică pot limita efectele unei conduceri slabe și pot permite înlocuirea celor care nu performează.

Cum ajung oamenii nepotriviți în funcții importante?

Rareori există o singură cauză.

Uneori contează clientelismul politic. Alteori, nepotismul, lipsa transparenței sau promovarea pe baza loialității.

În alte situații, problema începe chiar în procesul electoral.

Un candidat poate fi foarte bun la câștigarea alegerilor și foarte slab la administrarea unei instituții. Capacitatea de a mobiliza publicul, de a comunica eficient sau de a câștiga popularitate nu este același lucru cu abilitatea de a conduce un minister, un oraș sau un stat.

Politica modernă mai adaugă un ingredient: vizibilitatea.

În epoca rețelelor sociale, declarația spectaculoasă poate circula mai repede decât explicația competentă. Conflictul atrage atenție. Simplificarea problemelor complexe produce mesaje ușor de distribuit.

Competența, în schimb, este deseori mai greu de transformat într-un videoclip de 30 de secunde.

Când interesul personal înlocuiește interesul public

Cea mai gravă formă de degradare apare atunci când incompetența se combină cu interesul personal.

Un politician poate fi slab pregătit, dar bine intenționat. Altul poate fi competent, dar preocupat în primul rând de propriul avantaj.

Atunci când lipsa competenței, clientelismul și folosirea funcției publice în beneficiul unui grup se întâlnesc, costurile sunt suportate de societate.

Prin taxe mai mari sau bani publici risipiți.

Prin spitale, școli, drumuri și servicii care funcționează mai prost decât ar trebui.

Prin oportunități pierdute.

Și, poate cel mai grav, prin obișnuirea oamenilor cu ideea că „așa merg lucrurile”.

Este lumea de astăzi o kakistocrație?

Ar fi tentant să răspundem simplu.

Realitatea este însă mai complicată.

Nu există o autoritate internațională care să clasifice oficial statele drept „kakistocrații”, iar termenul are o puternică dimensiune critică și politică. Etichetarea unei țări, a unui guvern sau a unui oraș drept kakistocrație presupune o judecată care trebuie susținută prin fapte și criterii clare.

Putem însă pune întrebări mult mai utile.

Sunt oamenii numiți în funcții publice pe baza competenței?

Există consecințe atunci când conducătorii eșuează grav?

Sunt ascultați specialiștii înaintea deciziilor importante?

Instituțiile servesc cetățeanul sau interesele celor care le controlează?

Există transparență în folosirea banului public?

Poate sistemul să își corecteze propriile greșeli?

Răspunsurile la aceste întrebări spun mai multe despre calitatea unei guvernări decât orice etichetă.

Kakistocrația nu are nevoie de granițe. Are nevoie de condițiile potrivite

Poate cea mai interesantă caracteristică a conceptului este universalitatea sa.

Nicio societate nu deține monopolul incompetenței politice și nicio țară nu este imună la degradarea calității conducerii.

Kakistocrația nu ține de Est sau Vest, de stânga sau dreapta și nici exclusiv de țările bogate sau sărace.

Acolo unde competența încetează să mai fie importantă, unde loialitatea valorează mai mult decât profesionalismul și unde responsabilitatea publică dispare, există teren pentru o guvernare din ce în ce mai slabă.

Iar nota de plată nu ajunge, de regulă, pe biroul celor care au luat deciziile.

Ajunge la cetățeni.

Concluzie: un cuvânt vechi pentru o întrebare foarte actuală

„Kakistocrație” poate părea un termen exotic, dar întrebarea pe care o ridică este cât se poate de concretă:

Cine ajunge să ne conducă și pe baza căror criterii?

O societate sănătoasă nu are nevoie de conducători perfecți. Așa ceva nu există.

Are însă nevoie de mecanisme prin care competența să conteze, greșelile să poată fi corectate, abuzurile să fie sancționate, iar funcția publică să rămână în serviciul publicului.

Poate că acesta este și motivul pentru care un cuvânt vechi de câteva secole pare atât de actual.

Kakistocrația nu are granițe. Are doar consecințe.