Solurile lumii se degradează într-un ritm alarmant. O criză tăcută amenință agricultura și securitatea alimentară globală
Solul, una dintre cele mai importante resurse naturale ale planetei, se află sub o presiune tot mai mare. Eroziunea, agricultura intensivă, pierderea materiei organice, salinizarea, poluarea și extinderea orașelor reduc capacitatea terenurilor de a produce hrană și de a susține ecosistemele. Datele Organizației Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură arată că problema nu mai este doar una de mediu, ci devine o provocare economică și de securitate alimentară.
Solurile reprezintă infrastructura naturală pe care se bazează cea mai mare parte a agriculturii mondiale. Peste 95% din producția de alimente depinde, direct sau indirect, de teren și sol, potrivit Organizației Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură – FAO.
În același timp, solurile stochează carbon, filtrează apa, reciclează nutrienții și susțin o biodiversitate uriașă. Degradarea lor afectează astfel mult mai mult decât agricultura.
Datele recente arată însă că presiunile exercitate asupra acestei resurse sunt în creștere.
Peste jumătate dintre regiunile analizate au probleme serioase de gestionare a solului
O evaluare globală recentă privind starea resurselor de sol arată că în aproximativ 52,5% dintre regiunile și subregiunile evaluate gestionarea solurilor este considerată slabă sau foarte slabă.
Aproximativ o treime se află într-o situație considerată satisfăcătoare, iar numai aproximativ 14% dintre regiunile evaluate prezintă o gestionare bună sau foarte bună.
Această statistică trebuie însă interpretată cu atenție.
Ea nu înseamnă că exact 52,5% din suprafața solurilor planetei este degradată. Indicatorul se referă la evaluarea modului în care sunt gestionate resursele de sol în regiunile analizate.
Alte metodologii produc estimări diferite. Convenția ONU pentru Combaterea Deșertificării – UNCCD – estimează că până la 40% din terenurile lumii sunt degradate, cu efecte asupra unei părți importante a populației globale.
FAO estimează, la rândul său, că aproximativ 1,66 miliarde de hectare, reprezentând peste 10% din suprafața terestră globală, au fost degradate prin practici nesustenabile. Peste 60% din această degradare provocată de om se concentrează pe terenuri agricole, inclusiv terenuri cultivate și pășuni.
Diferențele dintre cifre provin din metodologiile, indicatorii și perioadele de referință utilizate. Concluzia comună este însă clară: presiunea asupra terenurilor și solurilor este foarte mare.
1,7 miliarde de oameni sunt deja afectați prin reducerea producției agricole
Consecințele nu sunt doar ecologice.
Raportul FAO „The State of Food and Agriculture 2025” estimează că aproximativ 1,7 miliarde de oameni locuiesc în zone în care degradarea terenurilor provocată de activitățile umane contribuie la reducerea randamentelor agricole.
Aproape un miliard dintre aceștia se află în țări cu venituri medii.
Problema poate fi mai dificil de observat în economiile dezvoltate. Utilizarea intensivă a îngrășămintelor, irigațiilor și altor inputuri poate menține temporar producțiile ridicate, mascând deteriorarea resursei naturale care susține agricultura.
Pe termen lung, însă, compensarea degradării prin cantități tot mai mari de inputuri poate deveni costisitoare și poate genera alte probleme de mediu.
Eroziunea, principala amenințare
Una dintre cele mai importante forme de degradare este eroziunea solului.
Apa și vântul îndepărtează stratul superior al solului, care este de regulă și partea cea mai bogată în materie organică și nutrienți.
Fenomenul poate fi accelerat de agricultura intensivă, defrișări, pășunat excesiv, lipsa vegetației protectoare și lucrări agricole care lasă terenul expus perioade îndelungate.
Odată pierdut, solul fertil se reface extrem de lent la scara unei vieți umane.
De aceea, degradarea severă a terenurilor poate fi considerată, din perspectivă economică, o formă de pierdere a capitalului natural.
Pierderea carbonului organic reduce fertilitatea
O altă problemă majoră este diminuarea materiei organice și a carbonului organic din sol.
Materia organică contribuie la structura solului, la disponibilitatea nutrienților și la capacitatea acestuia de a reține apa.
Un sol bogat în materie organică poate absorbi mai eficient precipitațiile și poate susține culturile mai bine în perioadele secetoase.
Pierderea carbonului organic produce efectul invers: terenul devine mai vulnerabil la eroziune, secetă și degradare.
Solul are, în același timp, un rol important în ciclul global al carbonului. Din acest motiv, relația dintre degradarea solului și schimbările climatice funcționează în ambele direcții.
Schimbările climatice pot accelera degradarea, iar degradarea poate reduce capacitatea terenurilor de a stoca carbon.
Salinizarea transformă terenurile fertile în suprafețe dificil de cultivat
Salinizarea reprezintă o altă amenințare importantă, în special în regiunile aride și în zonele agricole dependente de irigații.
Atunci când sărurile se acumulează în sol peste anumite niveluri, dezvoltarea plantelor este afectată, iar productivitatea terenului poate scădea puternic.
Problema poate fi favorizată de irigații necorespunzătoare, drenaj insuficient, evaporare intensă și utilizarea unor surse de apă cu concentrații ridicate de săruri.
În anumite regiuni, schimbările climatice și presiunea tot mai mare asupra resurselor de apă pot amplifica fenomenul.
Agricultura intensivă poate dezechilibra circuitul nutrienților
Agricultura modernă a permis creșteri spectaculoase ale producției alimentare mondiale, însă utilizarea necorespunzătoare a îngrășămintelor poate produce dezechilibre.
Deficitul de nutrienți reduce fertilitatea terenurilor.
Excesul poate avea efectul opus celui urmărit: poluarea apelor, acidifierea solurilor și deteriorarea ecosistemelor.
Provocarea agriculturii moderne nu este, prin urmare, eliminarea fertilizării, ci utilizarea nutrienților în cantitatea potrivită, la momentul potrivit și în funcție de caracteristicile fiecărui sol și ale fiecărei culturi.
Agricultura de precizie, cartarea agrochimică și monitorizarea solului pot avea un rol important în această tranziție.
Biodiversitatea ascunsă de sub pământ
Solul nu reprezintă doar un suport fizic pentru plante.
Este un ecosistem complex în care trăiesc bacterii, fungi, protozoare, nematode, insecte și numeroase alte organisme.
Acestea contribuie la descompunerea materiei organice, circuitul nutrienților, formarea structurii solului și sănătatea plantelor.
Reducerea biodiversității din sol poate afecta funcționarea întregului ecosistem agricol.
Din acest motiv, sănătatea solului este evaluată tot mai mult nu doar prin proprietățile sale chimice, ci printr-o combinație de indicatori fizici, chimici și biologici. FAO subliniază că nivelul carbonului din sol este unul dintre indicatorii centrali, deoarece influențează numeroase funcții ale acestuia.
Urbanizarea distruge o resursă care se formează foarte greu
O problemă diferită este reprezentată de extinderea orașelor și infrastructurii.
Construirea de cartiere, platforme industriale, drumuri, parcări și centre comerciale poate conduce la acoperirea permanentă a terenului cu beton sau asfalt, proces cunoscut drept „soil sealing”.
În cazul terenurilor agricole fertile situate în apropierea marilor orașe, pierderea poate deveni practic ireversibilă.
Pe măsură ce populația urbană crește, competiția dintre agricultură, infrastructură, industrie și dezvoltarea rezidențială va deveni tot mai importantă.
Schimbările climatice amplifică presiunea
Temperaturile mai ridicate, secetele prelungite, precipitațiile extreme și modificarea regimului hidrologic pot accelera procesele de degradare.
Seceta reduce vegetația care protejează terenul.
Ploile foarte intense pot amplifica eroziunea.
Temperaturile ridicate pot influența materia organică și activitatea biologică din sol.
UNCCD avertizează că perioadele de secetă au devenit mai frecvente și mai lungi, iar degradarea terenurilor reduce suplimentar capacitatea ecosistemelor de a face față acestor fenomene.
Se formează astfel un cerc dificil de întrerupt: solurile degradate sunt mai vulnerabile la schimbările climatice, iar schimbările climatice accelerează degradarea.
Europa nu este ferită de această problemă
Degradarea solurilor nu reprezintă exclusiv o problemă a regiunilor sărace sau aride.
Comisia Europeană estimează că aproximativ 60-70% dintre solurile Uniunii Europene se află într-o stare nesănătoasă.
Eroziunea, pierderea carbonului organic, compactarea, contaminarea, salinizarea și impermeabilizarea terenurilor sunt printre principalele probleme identificate.
Costurile economice asociate degradării solurilor din UE sunt estimate la peste 50 de miliarde de euro anual.
Din decembrie 2025, Uniunea Europeană dispune și de prima legislație comunitară dedicată monitorizării solului, obiectivul pe termen lung fiind îmbunătățirea sănătății solurilor europene până în 2050.
De la aratul intensiv la agricultura conservativă
Paradoxal, soluțiile tehnice sunt cunoscute în mare parte.
Una dintre direcțiile importante este reducerea lucrărilor intensive ale solului acolo unde condițiile pedoclimatice și sistemul agricol permit acest lucru.
Sistemele minimum-till sau no-till pot reduce perturbarea structurii solului și riscul de eroziune, dar rezultatele lor depind de climă, tipul solului, rotația culturilor și modul general de administrare a fermei.
Nu există o tehnologie universală potrivită tuturor terenurilor.
O altă soluție o reprezintă culturile de acoperire. Acestea protejează terenul între culturile comerciale, reduc eroziunea și pot contribui la îmbunătățirea structurii și fertilității solului.
Rotația culturilor, integrarea leguminoaselor, managementul resturilor vegetale, agroforestierul și gestionarea atentă a pășunilor pot contribui, de asemenea, la refacerea terenurilor.
De ce soluțiile cunoscute sunt implementate atât de lent?
Una dintre concluziile importante ale evaluărilor internaționale este existența unui decalaj între cunoștințele disponibile și aplicarea lor.
Aproximativ jumătate dintre regiunile evaluate prezintă niveluri reduse sau foarte reduse de adoptare a practicilor sustenabile de gestionare a solului, iar numai aproximativ 10% prezintă o tendință de îmbunătățire față de 2015.
Explicația este în mare parte economică.
Un fermier poate suporta costurile tranziției imediat, în timp ce beneficiile apar după mai mulți ani.
Achiziționarea unor utilaje diferite, schimbarea rotației culturilor, introducerea culturilor de acoperire, analizele periodice de sol sau reducerea anumitor inputuri presupun investiții și riscuri.
Pentru fermele mici, problema accesului la finanțare poate fi decisivă.
De aceea, FAO recomandă combinarea reglementărilor cu stimulente economice, asistență tehnică, informații locale și tehnologii adaptate diferitelor categorii de exploatații agricole.
Degradarea solului devine o problemă economică globală
Dimensiunea economică a fenomenului este tot mai evidentă.
ONU avertiza în august 2026 că lipsa intervenției în domeniul degradării terenurilor generează costuri care se apropie de 1.000 de miliarde de dolari anual.
În schimb, restaurarea terenurilor poate produce beneficii economice importante. UNCCD estimează că fiecare dolar investit în refacerea terenurilor degradate poate genera între 7 și 30 de dolari în beneficii economice.
Protejarea solului nu trebuie privită, așadar, exclusiv ca o politică de mediu.
Ea reprezintă o investiție în productivitatea agriculturii, infrastructura naturală, resursele de apă și reziliența economiilor.
Miza finală: securitatea alimentară
Populația mondială continuă să exercite presiune asupra sistemului alimentar, în timp ce suprafața de teren agricol de bună calitate este limitată.
Extinderea permanentă a agriculturii nu reprezintă o soluție sustenabilă. Aproape 90% din defrișările globale sunt asociate expansiunii agricole, prin extinderea terenurilor cultivate și a pășunilor.
Marea provocare a următoarelor decenii va fi, prin urmare, obținerea unei producții suficiente fără distrugerea resursei care face posibilă această producție.
Solul trebuie privit ca un capital natural finit.
Dacă fertilitatea acestuia scade, agricultura devine mai dependentă de îngrășăminte, irigații și alte inputuri. Costurile de producție pot crește, iar vulnerabilitatea în fața secetei și fenomenelor meteorologice extreme se amplifică.
În țările sărace, consecințele pot însemna foamete și migrație. În economiile dezvoltate, efectele pot apărea sub forma unor costuri agricole mai mari, volatilitate a prețurilor alimentelor și necesitatea unor investiții tot mai mari pentru menținerea productivității.
Criza solurilor este mai puțin vizibilă decât seceta, incendiile sau inundațiile. Evoluează lent și, de multe ori, devine evidentă abia după pierderea unei părți importante din fertilitate.
Tocmai această caracteristică o face periculoasă.
Protejarea solurilor nu mai este doar o problemă agricolă sau ecologică. Într-o lume în care securitatea alimentară, apa, clima și geopolitica resurselor sunt tot mai interconectate, calitatea solului devine o componentă a securității economice și strategice a statelor.