Deșertificarea Olteniei
Ascultând declarațiile noului ministru al mediului Diana Buzoianu, îmi dau seama că lucrurile au luat-o rău pe arătură. În declarația respectivă, noul ministru vorbea despre deșertificarea sudului Olteniei, că peste 100.000 de ha sunt deșertificate sau în curs de deșertificare.
Ceea ce nu spune Diana Buzoianu este că această problemă nu este nouă. Problemele respective sunt de zeci de ani, dacă nu chiar sute.
Scurt istoric
Țin minte discuțiile pe care, copil fiind, le aveam cu mama și cu rudele mele, care s-au născut sau au trăit în acea zonă. Cu toții vorbeau despre dunele de nisip fin. Dunele acestea erau mobile, se deplasau odată cu vântul care când bătea mai puternic muta aceste dune.
Controlarea acestor dune a fost o provocare și pentru regimurile trecute. Indiferent ce măsuri s-au luat dunele tot acolo au rămas. Acum nu se mai deplasează în voie. S-au plantat mii de ha de pădure de salcâm. În perioada comunistă s-a luat măsura irigării acestor câmpuri de nisip și utilizarea lor în legumicultură. Regimul de până în 89 se lauda cu producții mari de legume, dar mai ales cu calitatea acestora. Evident, în acea perioadă, dar și după 89, zona Dăbuleni a devenit sinonimă cu lubenița. Aceasta din urmă a devenit chiar un trade mark pentru zonă. Renumele i s-a dus departe în teritoriul României și nu numai. Astăzi, în zona Târgu Mureșului, de exemplu, dacă spui că ai pepeni sau lebeniță de Dăbuleni găsești imediat clienți. Acum 20 de ani am văzut zeci de tiruri din Serbia care stăteau la coadă să fie umplute cu pepenii de Dăbuleni pe care să-i ducă peste granițe.
Situația la zi
Astăzi, singurele măsuri care mai sunt discutate legate de acea zonă, sunt despre împăduriri. Nimeni nu vorbește și despre dezastrul demografic și economic al zonei. Toți vorbesc în cor despre împăduriri, ca unica soluție. Nimeni nu scoate o vorbă despre sistemele de irigații lăsate în paragină de cca. 30 de ani, de lipsa sprijinului pentru țăranii/fermierii din acele zone. Practic se dorește sălbăticirea zonei prin plantarea de salcâmi și… cam atât.
Oamenii, satele, comunitățile respective nu mai contează.
Toți o dau langa cu împăduririle. Sună bine… pe hârtie. Dar ce faci cu cei care încă mai trăiesc acolo? Ce măsuri economice propui pentru ei? Sigur, populația este îmbătrânită, dar tocmai din cauza lipsei de măsuri de relansare economică a zonei s-a ajuns aici.
Posibile măsuri
O posibilă măsură ar putea fi utilizarea situației în avantajul populației. Adică, identificarea unor culturi rezistente la secetă extremă și care sunt iubitoare de nisip. Poate refacerea canalelor de irigații. Poate refacerea luncii Dunării.
Legat de Lunca Dunării, ar fi foarte multe de discutat, dar soluțiile clar nu sunt legate de îndiguiri. Poate doar desființarea lor. Permiterea fluviului să inunde primăvara și toamna o porțiune cât mai mare din propria-i luncă.
O altă tâmpenie făcută de administrațiile post-decembriste a fost îndiguirea malurilor Dunării. Argumentele au fost strict legate de prevenirea inundațiilor. Dar în fapt, au reprezentat oportunități pentru niște șmekeri locali și nu numai, prin care sa pună mâna pe câteva mii de ha de teren, aveau apa aproape, au pus mâna pe câteva bălți cu pește și toate bune.
Ce nu a luat nimeni în calcul (din prostie crasă) a fost că resursele sunt limitate. Terenurile, fost inundabile, s-au degradat rapid din lipsa de nutrienți veniți odată cu aluviunile aduse de inundații. Pădurile din luncă au fost rapid puse în camioane și trimise ca materie primă. Bălțile, altă dată pline cu pește, au secat s-au au devenit sterpe din cauza braconajului intensiv și a lipsei de specii de pești care migrau din Dunăre să se reproducă. Practic s-a distrus o zonă de reproducție a faunei piscicole și nu numai. Speciile de păsări sau fauna locală au avut mult de suferit.
Care este soluția unică a noului ministru al mediului Diana Buzoianu? Evident aceleași rahaturi ca până acum: împădurirea.
Soluții mai bune
Sigur, împădurirea poate fi o soluție – nu unica. Mai ales că s-au plantat numai salcâmi, nu s-a mai intervenit cu plantări de alte specii care să contribuie la susținerea unui ecosistem rezilient și la refacerea solului.
Nu s-a mai vorbit nimic despre refacerea sistemelor de irigații.
Nu s-a mai vorbit nimic despre retehnologizarea și dezvoltarea institutului de cercetare de la Dăbuleni prin care se studiau introducerea unor culturi care să producă plus-valoare în condițiile de mediu locale: cartoful dulce (testat de mine și care are randament bun-excelent și calitate superioară), arahidele – altă dată cultivate pe suprafețe mari la Daneți și Mârșani, lubenițele de Dăbuleni – trade mark-ul zonei, a ajuns să dispară din cauza invaziei de produse ieftine și proaste aduse din Turcia și Grecia
sau culturi mai exotice precum – curmalul chinezesc, kiwi etc.
În loc de concluzie
Soluțiile pentru aceste zone sunt numeroase. Trebuie doar ca ministrul mediului dna. Diana Buzoianu să dorească să deschidă ochii. Nu trebuie ca dumneaei să le știe pe toate sau să se priceapă la toate. Trebuie doar să aibă mai multă bună-voință și să discute și comunitățile locale. Poate discută și cu alți decidenți pentru construirea unui plan concret și sustenabil.
Nu sunt împotriva împăduririlor, dar trebuie făcute cu cap și nu trebuie privite ca soluție unică.
Deșertificarea zonei este o realitate probabil seculară, nu de ieri de azi și nu trebuie prezentată ca efect al încălzirii climei. Fenomenul este mult mai vechi decât curentele noi și ideologiile recente.
Poate ar fi mai indicat să privim cum putem exploata o situație oportună, decât să ne punem țărână în cap și să urlăm că … e dezastru.
Oamenii de acolo știu să fie rezilienți și putem învăța de la ei.
Să sperăm la inspirație și la putere de muncă pentru noul ministru Diana Buzoianu!