CCR a spus că legea este constituțională
Pe 24 iunie 2026, Curtea Constituțională a respins obiecția de neconstituționalitate formulată de președintele României și a decis că legea care permite recoltarea a 969 de urși pe an, în 2026 și 2027, respectă Constituția. Numărul este împărțit între 859 de exemplare pentru prevenție și 110 pentru intervenție.
Dar o decizie de constituționalitate nu este un certificat de bună guvernare. CCR nu a stabilit că această lege rezolvă conflictele dintre oameni și urși. Nu a stabilit că statul a epuizat alternativele. Nu a stabilit că România are un sistem funcțional de prevenție, monitorizare și intervenție. A spus doar că, în limitele controlului său, legea nu contravine Constituției.
Iar aici începe problema reală.
România nu are o criză pentru că există urși. Are o criză pentru că statul a tratat coexistența ca pe o problemă de imagine, nu ca pe o obligație juridică, ecologică și administrativă.
Ursul brun este specie strict protejată în dreptul european, fiind inclus în Anexa IV a Directivei Habitate. Regula este interdicția uciderii deliberate. Excepția este derogarea, posibilă doar în condiții stricte: scop legitim, lipsa unei alternative satisfăcătoare și menținerea stării favorabile de conservare.
Asta înseamnă că discuția juridică nu se oprește la CCR. Constituționalitatea internă nu șterge obligațiile României din dreptul Uniunii Europene. O lege poate trece de filtrul Curții Constituționale și totuși să ridice probleme serioase de compatibilitate cu Directiva Habitate, mai ales dacă derogarea devine o cotă generală de ucidere, nu o măsură strict individualizată, justificată științific și controlată riguros.
Sesizarea președintelui a mers exact în această direcție: lipsa unor justificări științifice detaliate, lipsa unor evaluări periodice suficiente și riscul ca intervenția letală asupra unei specii protejate să fie autorizată fără garanții reale că limita va fi respectată.
Din punct de vedere juridic, marea întrebare este aceasta: poate statul să invoce siguranța oamenilor fără să dovedească, înainte, că a aplicat serios măsurile non-letale?
Pentru că Directiva Habitate nu cere doar să existe un pericol. Cere să nu existe o alternativă satisfăcătoare. Iar în România alternativele există de ani de zile pe hârtie: garduri electrice, management al deșeurilor, intervenții profesioniste, educarea comunităților, monitorizare genetică, identificarea exemplarelor problematice. Chiar proiectele și planurile finanțate public au inclus astfel de măsuri, de la sisteme de protecție pentru gospodării și culturi până la creșterea capacității instituționale.
Problema nu este lipsa soluțiilor. Problema este lipsa aplicării lor.
În 2023, cota era de 220 de urși. În 2024, Parlamentul a ridicat-o la 481. Acum vorbim despre 969 pe an. Același stat care nu poate securiza gropile de gunoi, nu poate finanța prevenția și nu poate explica transparent câți urși are, găsește totuși capacitatea administrativă de a majora cotele de ucidere.
Aceasta nu este politică publică. Este abdicare.
Din perspectiva protecției naturii, legea transmite un mesaj periculos: că o specie protejată poate deveni țap ispășitor pentru eșecul instituțiilor. Ursul ajunge să plătească pentru tomberoane neînchise, habitate fragmentate, dezvoltare haotică, turism iresponsabil și administrații locale lăsate fără sprijin real.
Mai grav, logica aceasta nu protejează nici oamenii. Uciderea unui număr mare de urși nu garantează reducerea conflictelor dacă nu sunt vizați urșii care produc efectiv riscuri. Dacă sursa conflictului rămâne aceeași, hrană ușor accesibilă, deșeuri, hrănire de către turiști, lipsă de prevenție, alți urși vor ocupa același spațiu și vor repeta același comportament.
Asta este diferența dintre intervenție și spectacol.
Intervenția înseamnă echipe specializate, reacție rapidă, tranchilizare, relocare unde este posibil, eliminare doar ca ultimă soluție și doar pentru exemplarele cu adevărat periculoase. Spectacolul înseamnă cote mari, discursuri dure și satisfacția politică a unei soluții simple.
CCR a validat cadrul legal. Dar nu a validat neputința statului. Nu a validat lipsa de prevenție. Nu a validat abandonarea planurilor de coexistență. Și nu a transformat vânătoarea într-o politică de conservare.
Întrebarea „ursul sau omul?” este falsă. A fost utilă celor care câștigă politic sau financiar din conflict. În realitate, omul și ursul sunt puși în pericol de același sistem: unul care nu previne, nu educă, nu gestionează și apoi numește împușcarea „soluție”.
O țară responsabilă nu alege între viața oamenilor și protecția naturii. Le protejează pe amândouă. Iar asta începe cu măsuri concrete, finanțate și verificabile: deșeuri securizate, garduri electrice acolo unde sunt necesare, coridoare ecologice, sancțiuni pentru hrănirea urșilor, intervenții profesioniste și transparență totală asupra datelor.
Nicio țară nu poate împușca suficienți urși cât să compenseze lipsa educației și a prevenției. Niciuna.